Numeroase dovezi arheologice, istorice, etnografice, antropologice, lingvistice au dus la constituirea unui vast corpus documentar, atestând existența în spațiul carpato-danubiano-pontic a unei străvechi vetre de civilizație, în care au trăit, neabătut, românii și strămoși lor.
Între urmele rămase de la înaintașii noștri, alături de unelte, vase, construcții etc., portul popular din țara noastră este împletit, într-un chip de nedesfăcut, cu viața și istoria poporului român și a celor ce au trăit pe pământurile noastre cu mii de ani înainte.
Portul popular românesc se constituie unitar în spațiul carpato-danubiano-pontic și se scrie ca o coordonată importantă în tabloul general al unității culturale a românilor de pretutindeni.
Unitatea portului românesc, din Maramureș și până în Oltenia, din Banat până în Dobrogea, din țara Crișurilor până în Muntenia și Moldova, se manifestă în toate domeniile sau aspectele esențiale ale sale; de la materia primă folosită, la croiala și structura diferitelor piese, până la ornamentația folosită.
Materia primă folosită în portul popular românesc o constituie firele albe, atât de natură animală, cât și vegetală. Toate piesele costumului popular, cămășile femeiești și bărbătești, ițarii, cioarecii, poalele, sumanele, vestele, obiectele groase, toate sunt albe, impresia produsă de acest popor îmbrăcat în alb fiind una de calm, putere, curățenie fizică și morală.
Croiul. Pe unitatea materialui întrebuințat se întemeiază și unitatea croiului diferitelor piese componente ale costumului. Legea de bază a croiului portului popular românesc este tăietura în foi drepte. Îmbinarea criteriului funcțional cu realizarea artistică, producerea unor piese practice și frumoase totodată, este rezultatul unei îndelungi tradiții, transmise din generație în generație, acestea constituind temeiul unității morfologice a portului popular românesc. Principalele elemente de croi ale costumului popular românesc sunt asemănătoare, până la identitate, cu cele ale costumului purtat de dacii reprezentanți în imaginile săpate în piatra celor două monumente romane vestite: Columna lui Traian și Tropaeum Traiani.
Ornamentația portului popular este discretă și în același timp de efect, fiind plasată în câmpuri bine delimitate, având mari spații albe rezervate fondului. În general, ornamentația principală a cămășii se află plasată în jurul gâtului, pe umeri, pe piept și pe poale. De asemenea la catrințe alesăturile sunt mai accentuate la capătul de jos, care râmâne vizibil chiar dacă femeia îmbracă pe deasupra vreo haină lungă.
Cele mai vechi motive decorative folosite sunt în marea lor majoritate geometrice, dispuse fiind după regulile repetiției, alternanței și simetriei. Motivele florale sau zoomorfe care apar în portul românesc sunt mai recente și nu sunt specifice portului românesc.
Coloritul se realizează în principal cu ajutorul zemurilor vegetale, culorile de bază ale portului românesc, în afara fondului alb, sunt roșul și negrul, alcătuind laolaltă o trinitate cromatică imperială, de o mare noblețe și distincție. Pentru diversificarea armoniei celor trei culori majore, în timp s-au folosit și accente de galben, verde și albastru.
Începând cu secolul XIX-lea dar mai ales în secolul al XX-lea, s-au introdus în portul popular românesc elemente provenite în urma dezvoltării industriale sau împrumutate de la alte popoare, care au dus mult la alterarea conținutului fundamental, specificului portului românesc.
Portul popular din zona etnografică Barcău. Zona etnografică Barcău este situată în partea vestică a județului Sălaj, prelungindu-se și în județul Bihor. Este vecină cu zonele etnografice Meseș, Sub Codru și Crișul Repede. Cu aceasta din urmă are și multe asemănări, dar are și particularități specifice care o deosebesc de aceasta. Denumirea zonei provine de la frumoasa vale a Barcăului care își are izvorul în această parte a munților Plopiș (Șes) și împreună cu spațiul străbătut de râul Crasna și cei doi afluenți mai importanți, Valea Mare și Valea Drighiului, constituie o entitate etnofolclorică de sine stătătoare. Datorită faptului că această zonă a fost mai puțin cercetată de specialiști, mulți o confundă cu zona Crișului Repede, care are cea mai mare extindere în județul Bihor. Asemănările dintre cele două zone sunt de înțeles, deoarece munții Plopișului fiind de joase înălțimi, nu au constituit un obstacol între locuitorii satelor din jur. În urma studierii documentelor, și a cercetării în teren, s-a putut constata că zona are particularitățile ei, prin ocupații, port, cântec, joc, într-un cuvânt, prin felul de a fi al acestor locuitori ai depresiunii Șimleului.
Portul popular femeiesc. Vechiul port femeiesc din zona Șimleului se înscrie în tipul portului din zona de vest a României și se caracterizează prin pieptănătura cu cărare la mijloc și costumul cu catrință, numită în zonă zadie. Portul femeiesc este diferențiat în funcție de vârsta și rolul social pe care urma să îl aibă persoana care îl poartă. Într-un fel se îmbracau fetele până la vârsta de patrusprezece ani și altfel cele mai mari, după cum într-un alt mod cele căsătorite. Fetițele mici purtau o cămașă lungă, până aproape de glezne și care era mai săracă în ornamente atât la mâneci, cât și pe piept sau umeri. La gât aveau o bentiță, la care mai târziu s-a atașat gulerul, cu o mică dantelă. Părul era împletit în două cozi cu panglică (primă) albă sau roșie la capete. Se practica și pieptănătura cu “chică”, adică mai multe cosițe.
Fetele iși acopereau capul, iarna, cu o năframă din pânză vopsită sau din lână de culoare neagră sau maronie, iar vara aveau capul descoperit. Iarna, peste cămașă purtau o haină groasă, din lână, de culoare neagră sau sură, ce ajungea mai jos de brâu și era numită “suman mic”. În picioare aveau opinci, confecționate din piele de animale și obiele din pânză sau lână. Opincile aveau forma unui con, puțin rotunjite la vârf, cu patru orificii (găuri), două de-o parte, două de cealaltă parte. De unul din aceste orificii se lega o sfoară sau un “ciaplău”, o bentiță din piele, de 5-6 cm lățime și un metru lungime. Încălțatul avea și el regulile lui, prin înfașurarea obielii în jurul tălpii piciorului și apoi pe fluierul acestuia, ajungând la o înălțime de 15-20 cm spre genunchiul persoanei care le purta. Obielile se legau cu sfoară sau “ciaplău”, în formă de spirală, ieșind la iveală și arta cu care știau să se încalțe. Mărimea obielii era aproximativ de 0,5 metri, având forma, de obicei, pătrată.
La fetele de peste paisprezece ani, la costum se adaugă o vestă (laibăr) cu deschizătură în față, ori un cojocel frumos, din piele de miel. Pe vestă și pe cojocel se găseau ornamente sub formă geometrică sau florală (mai târziu).
Femeia căsătorită avea cămașa formată din două părți, iie (spăcel) și poale, la care se adăuga zadia, iar părul era împletit în două cozi și era aranjat în conci pe un haitău de lemn. În cap purtau năframă, atât vara, cât și iarna. Spăcelul, poalele, zadia si năframa erau confecționate din pânză de casă. Calitatea pânzei din care erau confecționate aceste piese de port popular era dată de calitatea materialului folosit. În timpurile îndepărtate se foloseau firele de fuior, obținute din cânepă și in și apoi firul de bumbac (misir). Spăcelul, confecționat din trei lați, de tipul celui croit din stani și strâns la gât, era ornamentat cu cusături de veche tradiție, deasupra crețelor de la gât și la manșete (pumnari). Pe mâneci si în față avea o ornamentație cu forme geometrice, monocoloră, pe fondul alb, în majoritatea cazurilor folosindu-se numai culoarea roșie. Existau și costume care aveau ornamentația în culoare alba – poale și spăcel cu ciur, cu “botoloți” etc. Pumnarii și gulerul spăcelului erau frumos garnisite cu fodră din dantelă (cipcă) sau din pânză. La gât, spăcelul era încheiat cu un șnur din ață albă sau roșie, iar mai târziu, cu nasturi (bumbi) din os de animale, frumos colorați.
Poalele femeii căsătorite erau confecționate din 7-9 lați, având la partea superioară crețele, peste care se prindea un brâu (bartă), de care se lega un șnur, folosit pentru strângerea pe talie a acestora. Lungimea poalelor era în funcție de înălțimea femeii care le purta, dar obligatoriu mai jos de genunchi.
Zadia pe care o purta femeia căsătorită era confecționată tot din pânză și trebuia să fie cu 3 -4 centrimetri mai mică decât poalele, dându-le posibilitatea de a se vedea dantela (cipca) din partea de jos a poalelor. Zadia era încrețită în partea de sus, iar peste încrețituri se prindea o bartă lată de 7-10 centrimetri, care avea două “fimbrii” (cordoane) cu care se lega la spate. Ornamentația zadiei era la fel ca și cea a poalelor, doar cu o densitate mai redusă. Partea de jos avea dantelă de culoare albă sau roșie.
Vesta (laibărul) avea deschizătură în față și era frumos ornamentată, atât în față, cât și în spate. Era confecționată din postav (pănură) de culoare închisă.
În timpul răcoros, femeile purtau suman, iar în picioare opinci. Pe cap purtau vara năframă de pânză albă, iar iarna năframă din lână, de culoare neagră. În ce privește podoabele, femeile purtau la gât zgardă confecționată dintr-o bentiță de pânză sau de postav și ornamentată cu mărgele de dimensiuni mici și frumos colorate. Fetele purtau pe cap o coroniță numită în zonă “stolie”, iar în zilele de sărbătoare, când mergeau la joc – la “danț”- , aveau batistă cu frumoase modele cusute sau brodate.
La femeile mai în vârstă, piesele de costum erau aceleași ca și la cele mai tinere, doar cu anumite particularități, specifice vârstei. Năframa era din lână neagră sau din pânză vopsită într-o culoare închisă (neagră, maro). La femeile tinere năframa se lega în spate, pe sub conci, sau în față, iar la femeile bătrâne numai în față. Sumanele aveau glugă, iar spăcelul și poalele erau ornamentate la fel, doar că foloseau culori închise (negru, maro). Zadia era de culoare neagră, confecționată din același material ca și la femeile tinere. Folosirea coloritului mai închis la unele piese de costum popular din zonă nu atingea cu nimic din strălucirea fondului alb al pieselor de bază (poale și spăcel), dimpotrivă, dădeau o notă de eleganță.
Portul bărbătesc din zonă se înscrie în linii mari în tipul celui purtat pe întregul teritoriu al României, cu anumite particularități specifice zonei de vest a României. El se impune prin aceeași eleganță ca și cel femeiesc, datorită contrastului între cele două culori de fond, alb și negru. Piesele care compun portul popular bărbătesc sunt: căciula de lână, clopul din postav (pănură) sau de paie, cămașa de pânză, cioarecii din lână albă sau sură, izmenele sub numele de „gaci”, sumanul, guba, opincile și obielele, tisăul (chimir). Ca accesorii, purtau pana de păun la clop (1-2 bucăți), iar bărbații căsătoriți purtau traistă din piele, când plecau la târg sau la muncă.
Cămașa (chimeșe) bărbătească era confecționată din pânză, din fire de cânepă și mai târziu din bumbac. Mărimea cămeșii era în funcție de mărimea persoanei care urma să o poarte. Pentru copiii sub 11 ani, aceasta era lungă, ajungând până la genunchi. În jurul gâtului, cămașa era încrețită. Peste aceste încrețituri, se așeza un mic guleraș, pe umeri erau așa numitele „folturi” (bucăți de pânză), iar mânecile se terminau cu manșete (pumnari). Cămașa avea deschizătură în față, iar în vechime aceasta se lega cu un șnur, iar mai recent (sfârșitul secolului al XIX-lea), odată cu apariția nasturilor („bumbilor”), se foloseau aceștia. După vârsta de 11 ani, băieții purtau o cămașă mult mai scurtă, ajungând până la brâu, căzând puțin peste izmene (gaci). Ornamentația era folosită pe pieptul cămăși și la pumnari. De remarcat este faptul că modelele folosite în ornamentarea cămășii bărbătești erau făcute cu mâna. Materialul folosit în ornamentația cămășii era ața albă și nici într-un caz de altă culoare.
Pentru sezonul răcoros, bărbații purtau cioareci (ițari), care erau confecționați din pănură (material rezultat din procesarea lânii). Cioarecii erau din foi drepte si nu aveau lărgimea izmenelor (gacilor). Când se îmbrăcau, cioarecii erau prinși, la partea de jos, cu obielele care se înfășurau peste ei. Izmenele (gacile) erau largi, având lungimea până mai jos de genunchi. La partea superioară aveau pliuri (crețele) peste care se aplica o bentiță (brăcinar), prin care trecea un șnur din ață albă, folosit pentru strângerea gacilor de talia bărbatului. Ornamentația izmenelor era săracă, doar la partea inferioară aveau niște clințișori, tăiați din pânza lor. Izmenele (gacile) se confeționau din pânză, din 3-4 lați și se purtau în sezonul călduros. La brâu se purta tisăul (chimir), care avea lățimea între 10-15 centrimetri, uneori ornamentat , alteori simplu.
Sumanele bărbătești din zonă erau de culoare albă sau sură și aveau o ornamentație simplă pe guler și la buzunare, iar marginile erau tivite cu bentițe (2-3 cm) din piele, de obicei de culoare maronie. Sumanele purtate de femei erau asemănătoare cu cele ale bărbaților, dar mai bogat ornamentate. La ele ornamentația consta în aplicarea de postav decupat sub formă de pătrățele și spirale, precum și din ciucuri de lână. Sumanele albe erau ornamentate cu verde și negru, iar cele sure aveau aplicații roșii și negre. Ultima generație de sumane erau sure și aveau aplicate panglici de culoare verde si maronii.
Guba, în majoritatea cazurilor de culoare albă, era lungă, până aproape de glezne și era purtată în sezonul răcoros. Guba avea partea interioară lână mițoasă și se încheia fie cu șnur, fie cu un fel de nasturi, confecționați din mici bucăți de lemn.
Încălțămintea bărbătească era la fel ca și cea femeiască și consta în opinci sau un fel de cizme – pâslari – din lână și cu talpa din piele de animale.
Cojocul scurt, până la talie, era purtat de la copii și până la bărbații în vârstă. De regulă era fără mâneci, avea deschizătura pe umăr sau în față. Ornamentația consta din aplicări de bentițe, sub formă de spirale, forme geometrice, buzunare false și se folosea un colorit sobru, una-două nuanțe de roșu, maro sau galben.
Vesta – laibărul – era confecționată din lână de culoare sură sau neagră, simplă sau ornamentată.
Un fapt care trebuie consemnat, legat și de evoluția portului popular românesc din zona etnografică Barcău, ca de altfel a întregului port românesc, este următorul: de la începutul secolului al XX-lea în croiala, ornamentația, coloritul, materia primă folosită în executarea costumului au pătruns multe elemente străine de specificul autohton, care au dus la degradarea totală sau parțială a unor piese de costum, introducând pe scară largă kitch-ul, fapt datorat asa numiților „creatori” lipsiți de competență și informare în ceea ce privește structura de bază a portului popular românesc. Au apărut astfel, zadia neagră din catifea cu romburi în diferite culori pe ea, năframa neagră mult înflorată, vesta din catifea multicoloră, vesta neagră din stofă pentru bărbați, și poalele foarte lungi , vesta cu modele și colorit strident, dantela folosită la mâneci și în jurul gâtului s-a mărit mult, opincile au fost înlocuite cu ghete, pantofi, cizme de piele, iar la unele piese de costum s-a înlocuit și croiala (pantalonii fiind strâmți pe picior, iia cu fodre mari înflorate etc.etc.).
Costumul popular românesc trebuie purtat cu mândrie, deoarece el este semnul exterior, plastic și grăitor, al conștiinței de neam, unitar în diversitatea lui, același pe tot pământul românesc, suprapunându-se și identificându-se cu limba poporului român.