Cetatea Bathory Șimleu Silvaniei
Prima menţiune a unei cetăţi din Şimleu se leagă de momentul transferării, prin căsătorie a domeniului aparţinător în proprietatea lui Ladislau Báthory: „castrum Somlyo prope fluvium Karazna” – „cetatea Şimleului în apropierea râului Crasna”, de fapt cetatea din epoca fierului de pe Măgura, reamenajată şi folosită şi în Evul Mediu.
În cea dea doua jumătate a secolului al XV-lea un membru al familiei, Nicolae (II) BáthorI şi-a stabilit reşedinţa la Şimleu, devenind astfel întemeietorul ramurii din Şimleu a familiei. Fiul său, Ştefan (IV) se numea deja consecvent după această proprietate: Stephanus Báthory de Somlyó. Aici s-a născut și Ștefan Bathory (1533) , care avea să ajungă Principe și Voievod al Transilvaniei, rege al Poloniei și al Marelui Ducat al Lituaniei (1576-1586).
Noua reşedinţă, curia din Şimleu este amintită în 1508. Această „curte” a fost de fapt o mică cetate de plan dreptunghiular care a fost fortificată pe trei dintre colţuri cu turnuri cilindrice şi apărată de şanţ şi palisadă în exterior. Două dintre turnuri (cel de nord-est şi de sud-est) s-au păstrat, un al treilea turn (cel de nord-vest) a ieşit la iveală prin săpături. În colţul sud-vestic şi deasupra porţii din mijlocul laturii vestice se înălţau turnuri de plan dreptunghiular. Clădirile din interiorul acestei incinte primare au fost construite începând cu epoca gotică târzie şi amplificate în cursul secolelor XVI-XVII în stilul Renașterii. În elevaţie se compunea din beciuri, parter destinat serviciilor şi etaj cu săli – „palate” – reprezentative.
Construcţiile sale, o cetate cu patru bastioane italieneşti au fost probabil proiectate de arhitectul principelui Sigismund BÁTHORI, Simone GENGA din Urbino şi realizate de pietrarii clujeni care sunt atestaţi la şantierul cetăţii. Poarta rustică a acestei incinte, a fost terminată în 1592 şi decorată cu blazoanele de alianţă ale proprietarilor, Ştefan BÁTHORI şi Susana BEBEK. Atât poarta cât şi ferestrele porţii au fost realizate de pietrari din Cluj.
Cetatea şi-a pierdut importanţa după recucerirea Oradiei (1692), a fost incendiată în cursul anilor 1703–1711, apoi digerată în cea mai mare parte de casele orașului.
